Consideratii tehnico tactice la sfarsit/inceput de an despre arta contemporana

consideratii tehnico tactice despre arta contemporana
un atelier de arta contemporana. al meu

Cateva consideratii tehnico tactice la sfarsit/inceput de an despre arta contemporana pleaca fix de la trendul corporate de acum un an (trebuie sa incepem cu inceputul). Cel prin care se lansau in eter rezolutii cultural-sociale-autodezvoltatoare, pline de optimism, voiosie si energii pozitive deblocatoare pentru 2020 si a fost sufocat chiar pana sa apara primii ghiocei.  Altfel, tot asa, aparitia ghioceilor de februarie/martie a marcat si scufundarea rezolutiilor si intrarea intr-o atmosfera generala plata, liniara. Retrospectiv, semnul intrebarii  avea sa fie marcant pentru ce urma sa vina. Doar ca pus invers. Au venit mai multe raspunsuri decat intrebari, mai multe opinii decat subiecte, mai multe reactii decat actii.

Neutilizand asadar rezolutiile ca instrument al constiintei din motive exclusiv superstitioase, gasesc bilanturile intotdeauna ca fiind nimerite.

Lucrul in atelier poate fi perturbat de factori interni si externi. Incepand de la frig excesiv, infometare a artistilor, cataclisme naturale, diferite lipsuri de ordin financiar, bruiaj social sau alte ingradiri etc. A fi ingradit este un aspect diametral opus cu atitudinea preferata de mine in atelier.

Starea de Urgenta

 Starea de urgenta, ca atmosfera  generala si aparuta tam-nesam a insemnat o ingradire de ordin social (– consider doar rezultatul, nu iau in considerare contextul, care poate fi perfect legal, constitutional, imperios necesar etc )  si pe cale de consecinta spiritual. Cat timp au fost active actele urgentei care sustineau ingradirea am renuntat complet la lucrul in atelier, la vremea respectiva luat in calcul pe termen nelimitat.  Existau variante legale sa lucrez, insa in ceea ce ma priveste – atitudinea ingraditoare impusa – ar fi avut reverberatii in materializarea lucrului si ar fi insemnat inevitabil, o schimbare fortata  la nivel de imagine, asadar direct influentata de ingradire.

Disparand ingradirea am considerat re- inceperea lucrului. Astfel in 2020 a aparut  o serie de lucrari noi, numite de arta contemporana, in continuarea naturala a activitatii individuale. Pot spune cu speranta ca in mare parte neatinse de atmosfera virusului sovaitor. Ele erau destinate organizarii unei expozitii personale care ulterior a fost anulata.  Numarul acestora este de 15 (pictura pe panza), avand dimensiuni variabile (majoritatea mari, cele medii fiind in pondere redusa iar cele mici avand o proportie in total infima dar insemnata). Urmeaza inventarierea lor si instivuirea, contabilizarea si clasificarea in portofoliu atat offline cat si online.

Nota asupra Peisajului Preapocaliptic (peisaj in arta contemporana)

Partea 2

Textul de mai jos este o completare a invitatiei la expozitia din octombrie, trebuie coroborat cu aceasta si aduce unele clarificari in ceea ce priveste peisajul preapocaliptic, peisaj in arta contemporana. Aceste clarificari sunt necesare in conditiile in care aparentele de ordin lingvistic si vizual pot fi inselatoare pentru vizitator. Desi face referiri asumate catre diferiti autori, textul nu beneficiaza de o bibliografie.

Prefata

Oricine a calatorit macar o data cu avionul are sa iti povesteasca o intamplare. Va vorbi despre o aterizare brusca, turbulente exagerate sau o pasare care a lovit aripa. Observatia mea e de alta natura: imediat dupa incheierea activitatilor specifice, pilotul – de fiecare data – a comunicat pasagerilor locul si ora aterizarii, ca si cum acestea ar fi echivalente ale aerului respirat si apei care curge la chiuveta. Aeroportul ii va dezvalui pasagerului un peisaj nou. Pilotul este dator sa comunice noile coordonate. Un detaliu care imi reconfirma gandul ca oamenii inteleg existenta in timp si spatiu. E ceva cotidian. Suntem aici, acum.
Peisajul inseamna intelegerea de a fi undeva, la un moment dat. Spatiul si timpul pare ca sunt coordonatele peisajului. In completarea frazei anterioare, adaug ca ar fi nevoie de o constiinta care sa contabilizeze imaginea respectiva. Imaginea o voi numi peisaj.

Momentul cand urc in zvion il gasesc ca o declaratie pe propria raspundere. In cazul nefericit alegerea a fost a mea, asumata, intelegand riscurile. Calatoria – pe langa ceva emotii si un soi de plictiseala, solicita o detasare mentala si fizica. Pe de o parte o detasare fizica de la sol, pe de alta parte o atitudine intima de dezangajare . Toate conexiunile cu si la lumea solului devin nule. Re-valorizez in timpul calatoriei – intr-o atitudine detasata si re-re-valorizez in noul peisaj – intr-o atitudine angajata.

Peisajul reprezinta ceva. Un sistem variabil alcatuit din fel si fel de elemente. Imi vine in minte un anume impresionist care a pictat acelasi peisaj in diferite momente ale zile, avand un timp diferit.

¬Peisajul Preapocaliptic, peisaj in arta contemporana

Majoritatea lucrarilor pe care le voi expune in octombrie au denumirea de “peisaj preapocaliptic”.

Ipoteza
Trebuie spus din capul locului ca lucrarile care vor alcatui expozitia sunt plasmuiri si nu reprezentari ale unor peisaje. “Peisajul preapocaliptic” nu reprezinta un anume peisaj aflat in pragul sfarsitului, nici o lume dezolanta cu o atmosfera tragica – asa cum ar fi tentat sa creada, la o prima impresie, privitorul. Ele nu reprezinta un ceva anume nici la modul general si nici la modul ideal. Sunt doar expresia unei lumi interioare.
“Peisajul preapocaliptic” este singurul care este plasmuit (adica nu este o reprezentare) si are o valoare de adevar (nu reprezinta un ideal – adica indeplineste conditiile date de coordonatele unui peisaj, prin suprimare si nu printr-o maximizare a acestora, cauzand alte perspective).

Demonstratie
Titlul are menirea de a fixa in timp peisajul creat pe panza, confirmand o conditie initiala data de coordonatele generale ale peisajului – aceea de a avea “un timp”.

1. Indeplinirea si suprimarea conditiei “timp”

Apocaliptic ar face referire la un moment final unic pe care nimeni nu ar reusi sa il descrie – o imposibilitate logica. Post-apocaliptic ar marca un moment in afara lumii si implicit in afara gandirii noastre. E de asemenea o imposibilitate. Ceva ce este in afara sistemului de referinta (lumea) nu poate fi imaginat.
Pre-apocaliptic plaseaza respectivul peisaj (pictura) intr-o enclava de timp. Aceasta e marginita de prezent si sfarsit. Ar fi singurul moment netrait de mine care este valid logic si in acelasi timp poate fi plasmuit. Orice alt moment din timp ar fi ori trait de alti oameni (plasat in trecut) ori imposibil – adica in afara gandirii. Referitor la momentul plasat in trecut acesta nu poate fi imaginat integral. Ar exista sansa ca anumite elemente ale peisajului creat pe panza sa coincida cu realitatea petrecuta in acel timp trecut.

Asta l-ar face sa nu mai fie o plasmuire si ar deveni o reprezentare (evident alterata) a unui oarecare peisaj. Pre-apocaliptic are menirea de a stabili un sistem de referinta dat de sfarsit si nu dat de prezent ori trecut. Necunoscand momentul sfarsitului, enclava de timp descrisa mai sus devine una continua. Ea se autogenereaza. Aceasta, impreuna cu acceptiunea unui sfarsit, fac parte din gestul de plasmuire.
Conditia referitoare la timp a fost astfel suprimata din continutul peisajului creat pe panza si trecuta intr-un plan conceptual, marcat de titlu. Este necesar de mentionat ca picturile vizeaza o anume atemporalitate plasmuita (netraita, necunoscuta – dar care poate avea o valoare de adevar – un coresponedent in lumea reala, fara sa il reprezinte).

2. Indeplinirea si suprimarea conditiei “spatiu” concomitent cu exprimarea unei lumi interioare, plasmuite

Pentru a fi un peisaj, picturile expuse ar trebui sa indeplineasca si conditia spatiului. Adica ele ar trebui sa redea un spatiu ori sa il descrie. Totusi ele nu evoca un spatiu anume ci unul plasmuit.

Imi apar in minte, cu o alternanta agasanta, cuvintele unuia dintre numerosii scriitori ai omenirii. Il indeamna pe cel care crede in existenta unui spatiu sa incerce “sa caute partea stanga sau partea dreapta a unui sunet ori sa incerce sa-si inchipuie o mireasma pe dos.” Aceasta fraza neaga existenta unui spatiu real si indica importanta naturii perceptiei.

Spatiul din peisajul preapocaliptic este unul generat de o lume interioara. Ea e bazata pe perceptie. Prin intermediul unor actiuni care tin de limbajul tehnic specific activitatii artistice, este exprimat un discurs intim si plasmuit. Este semn al existentei unei constiinte – aceste actiuni sunt facute cu o atitudine de detasare, adica de re-valorizare, asemanatoare celei din cabina avionului. Atitudinea este folositoare pentru o obiectivitate in interiorul subiectivitatii. Semnul existentei unei constiinte detasate obiective in interiorul subiectivitatii are menirea de a intregi si indeplini conditiile necesare in exprimarea unui peisaj plasmuit si initial, cu valoare de adevar (cea de-a III a conditie necesara).

Concluzie

Calatoria aparent alambicata si solicitanta prin structura interna a peisajului preapocaliptic o forma de peisaj in arta contemporana, are miza de a aduce la cunostinta privitorului ca picturile expuse in octombrie exprima o lume interioara subiectiva si nu reprezinta ceva. In acelasi timp ofera contextul necesar privitorului pentru a re-re-valorizara peisajul pictat, prin detasare si din oricare alte perspective.

peisaj in arta contemporana
schita de peisaj preapocaliptic, peisaj in arta contemporana

O reabilitare a Rozului

Partea 1

O reabilitare a Rozului

Acest text este unul pregătitor pentru organizarea expoziției din 25 octombrie, având o valență fantezistă prin ceea ce încearcă să exprime legat de artă și o valență realistă prin faptul că se constituie într-o invitație către public.

Sfătuiesc cititorul să extragă cu detașare și precizie aspectele care-i vor părea palpabile, adică cele care țin de realitate și să trateze cu scepticism și dezbatere aspectele fanteziste. Într-un anume punct aceste două aspecte se vor imbina.

Orice încercare de a vorbi despre o expozițe de pictură ar trebui să se facă în interiorul unui cerc imaginar care să delimiteze niște termeni anume – specifici picturii, de vastitatea vocabularului. Cu alte cuvinte, pentru a igieniza un discurs despre picturile pe care le voi expune în octombrie, ar trebui să mă rezum la a folosi termeni din interiorul picturii. Acest demers ar fi dificil de înfăptuit – atât pentru mine cât și pentru cititor și vizitator – admit că nu se poate împlini în totalitate. Motiv pentru care avertizez cititorul și vizitatorul că textul este departe de a fi un suport teoretic pentru expoziție și nu ar trebui înțeles așa. Cu toate astea poate fi păstrat în mintea vizitatorului ca reper, ca intenție și în final ca parte a provocării lansate. Textul nu privează expoziția de suportul teoretic necesar.

Într-o primă faza voi descrie incearcarea mea pentru o reabilitare a Rozului. Din această prima etapă decurge invitația lansată către public, în luna octombrie, ziua 25.

Interesul pentru roz a apărut în mintea mea in același timp cu diferitele situații cu care m-am confruntat în practica artistică. Voi numi ROZ-ul, pe mai departe culoare, pentru ușurința redactării și ulterior citirii, deși este un ton de culoare sau chiar nuanță, în unele combinații.

Am sesizat că oamenii au o atitudine cel puțin ciudată față de această culoare. Unii o preferă, alții o resping – nimic mai natural. Cu toate acestea, deși gusturile sunt întotdeauna diferite, există ceva în plus în atitudinea oamenilor în momentul în care resping sau preferă culoarea roz. De multe ori, acest ceva în plus devine un gest fizic, o actiune – fie că iși aplică o palma peste frunte, fie ca bat cu piciorul in masă, fie că inghit în sec.
Am sesizat o urmă de straniu și în momentul în care rozul le este indiferent. E o indiferență cu ceva în plus, e o tăcere suspectă, amenințătoare sau tematoare.

Cred că rozului, dându-i-se prea multe semnificații si ramase impamantenite, i se ia ceea ce-i este propriu.
Mulți spun că ar vrea să trăiască o viață roz. Că o anume situație este sau nu este prea roz. Rozul poate deveni ochelarii unei atitudini despre viață în formulări de tipul: “vezi totul în roz”. Rozul este asociat cu fericirea, cu speranța, cu pacea.
Unii oameni pur și simplu îl evita, asociind rozul cu fericirea și fericirea cu sărăcia cu duhul, iar duhul cu vinul si vinul cu rose-ul si rose-ul cu fericirea – intr-un cerc vicios din care nu există ieșire.
Poate dintr-o teamă de superficialitate sau ridicol, culoarea roz a fost evitată și defăimată în acest caz. Intr-un final este evitata, poate chiar data uitarii.

Pe nedrept, rozul a fost asimilat ca fiind culoarea preferată de femei și respinsă de bărbați. În vremuri trecute, tot pe nedrept, rozul a fost înțeles ca fiind culoarea masculinității, respinsă de femei. Unele asocieri prezintă culoarea roz ca simbol al armoniei sau al compasiunii.
Dintr-o eroare de discernământ mulți bărbați resping culoarea roz, atribuind-o copiilor, în special fetelor.

Rozul a fost încărcat cu o multitudine de semnificații. Alti oameni numesc gustul unor delicatese folosind epitete roz. Rozul are implicatii de natura sexuala, ba fiind folosit cu subinteles in unele expresii, ba avand conotatii legate de orientări. Implicit aceste semnificații au generat prejudecăți. Rozul stârnește râsul, aduce etichetarea, emite un verdict, naște o atitudine predefinită. Tot rozul este cel care îndeamnă către o stare, de multe ori artificial creată. Rozul este asociat constant cu ceva, cu altceva, cu cineva sau cu cumva.

Rozul este ca o pisicuță aruncată din mâna în mâna de-a lungul istoriei și de-a latul hărților. De-a verticala culturii și de-a diagonala existenței. De-a suprafața textelor și de-a adancul imaginilor. Am avertizat cititorul că trebuie să mențină o doză de scepticism – nu ar trebui să dăm naștere unei noi prejudecăți cum că rozul ar fi o pisicuță amețită pe nume Pinky.

Există tratate de pictură în care un număr mare de specialiști au dezbătut și concluzionat ceea ce putem acum numi impresivitatea și expresivitatea unei culori . Sunt de luat în seama testele fizice referitoare la roz, cele chimice și cele psihologice. Acești cercetători au concluzionat la un moment dat că rozul face și drege. Că exprimă și nu exprimă. Că implică și exclude.
Unii spun că rozul este bun, alții că este rău – într-o atitudine etică – alții spun că este frumos sau urît. Sunt și cei care moralizeaza aducând în discuție rozul.

Există prejudecăți în domeniul artei și al picturii cum că rozul nu ar fi o culoare de folosit în lucrări. Ele spun că “rozul e moale”, “rozul nu stă”, “rozul e barbar”, “rozul e parfumat”, “rozul e dulceag” sau ‘rozul e suav’.

Conchid acest periplu cu exclamația: “mai ai să faci un gunoi roz!”

Va invit așadar să încercăm o reabilitare a Rozului.

Vom putea admite că rozul este pur și simplu un ton de roșu, poate o nuanță dacă intră în combinație cu violet, să zicem? Vom admite totuși că este si rămîne al său? Rămâne el ceea ce este? Este adevărat oare că o culoare, oricare ar fi aia, nu este în sine greșită sau corectă, plăcută sau neplăcută, urâtă sau frumoasă – și că totul depinde de contextul în care este utilizată, departe de a cădea în relativism?

Folosesc “noi” pentru că în încercările mele de a folosi rozul în diferite ipostaze, nu voi reuși reabilitarea acestei culori fără a fi privită de cineva – adică va da testul percepției – ochiul oricărui privitor va emite, fără prejudecăți verdictul. Rozul poate fi orice – tocmai pentru că este ceea ce numim o culoare, un ton, o nuanță și se naște în conștiința noastră în urmă unui amplu proces de percepție.

Titlu` Ro.z

Dreptul tău e să nu faci eseuri, și alea de calitate îndoielnică.

O personală e un moment destul de intim pentru cineva care se ocupă cu pictura. În expoziții de grup, te combini, interacționezi cu alte lucrări de pe pereți. În caz de orice, ai un refugiu. N-am dat canturile, dar lasă că mai sunt si alții fără canturi.

Când vine vorba de o expoziție a ta, nisipurile încep să fie mișcătoare. Te dedublezi, te cerți, te sfătuiești cu vocile din capul tău. Le invoci, le asculți, apoi cauți să le faci să dispară. Vorbești singur în atelier.

În perioada de dinainte, timpul se comprimă și în capul tău apar alte voci, unele stridente, care parcă nu sunt ale tale. Sunt ale tale, îți dau sfaturi, tu le-ai vrut. Emit directive, te întreabă, te ghidează:

La început de drum, să nu îți faci o personală. Primii cinci ani de după absolvire sunt de acomodare. Să ai răbdare, să aștepți, să te calce tramvaiul, să înțelegi establishmentul. Dacă ești anti establishment, tot să nu faci una ca asta. E risc de neseriozitate. E pericol să vinzi la suma standard de o mie de euro. Tu poți să taci, vocile din capul tău răsună . Îți trebuie multe expoziții de grup la CV și dacă nu ai rezultate în cinci ani, lasă-te, nu e de tine. Mai bine iți dai dreptate și ești anti-anti-establishment. Regressus ad infinitum.

Încerci sa te pui in stare de a lucra ceva. Timpul se comprimă. Timpul se comprima. Ești repetitiv. Dacă vrei să lucrezi cu ultimul strop de energie înainte de o personală, vocile iți baga iar cînturi. Canturile le-ai dat? Cînturi, bă:

E normal să lucrezi când ți-o cere conștiința. Ești leneș, e de înțeles, ești artist. Fă-ți mulți prieteni, bea ceva, relaxează-te. În artă, pauzele lungi sunt binevenite. Pauza lungă coagulează o energie invizibilă pe retină. Dar nu cumva să lucrezi cu conștiința. Importante sunt cercurile, inspirația vine. O energie invizibilă e importantă. E apreciată, e ca o extorsiune de burlan. Nu merită douăzeci de euro la concursuri, peste tot sunt aranjate. Ia-ți ceva bun de ei. CV-ul nu contează, contează conceptul. CV-ul contează, nu ce lucrezi. Să ai un titlu bun, altfel pune și tu “untitled”, dă bine. Nu ne comparăm cu ce-i afară!

Bă dacă nu te-a călcat tramvaiu, ce dreacu mai delirezi atâta, trebuia să te calce.

Mai ai o lună și trebuie să te ocupi și de chestii organizatorice.
Și te dedublezi iar. Să lucrezi în atelier și să lucrezi aproape administrativ. Ca un muzeograf.

Fii profi. Știi ce-i aia? Muzeul te vrea. Vrea tineri ca noi. Lucrează cu artiștii, se poate fără răspundere. Am zis fără conștiința. De lene! – nu ai făcut cărare la muzeu, rătutitule.

Să respecți registrul. Să îți inventariezi lucrările. Data de intrare în portofoliu, data ieșirii. Să nu le pui pe net. Digitizeaza. Inventariază. Ești pregătit să trimiți ceva când ești solicitat? Să fie scurt. Emigrează.
Să nu cerșești bani la stat. E rusions, e treaba murdară a altora. E caca! Finanțările sunt pentru cei care știu să scrie. Lingvisti. Literati. Să fie cu li. Nu visa la bienale, vei ajunge și acolo. Nu poți prevede, când îți surâde norocul. E mult noroc aici ! La bienale îți trebuie experiență, tre` să fii profi. Artiștii sunt săraci, ce să faci tu acolo la bienală, nu ai bani nici de finanțări!

Da-ți duhul, să te calce tramvaiu`!

Ia-o metodic!

A doua expoziție personală din ultimii trei ani, de când am terminat studiile, se va numi RO.Z
Se numește așa pentru că lucrările le-am făcut cu mai mult roz.

Punctul.
În practica de atelier am sincope – sunt momentele când arunc totul și abia după ceva timp o iau de la cap. Nu știu să zic exact când, pentru că mi se întâmplă des să uit ce zi e. De obicei când fac curățenie, când arunc gunoiul.
E ca și cum aș pune punct. Motiv pentru care, reprezentarea sincopelor este un punct. Nu am știut exact unde să plasez punctul în interiorul cuvântului roz, care e un ton de roșu, așa că l-am pus aleatoriu.

E o minciună. Am construit o diversiune pentru ca nu am avut puterea să recunosc ca titlul e preluat. Nu aud voci, nu am ales aleatoriu punctul. Un utilizator Facebook l-a sugerat într-o postare anterioară, iar eu l-am adaptat puțin.
Nu am știut cum să motivez titlul sugerat, care mi-a plăcut. Nu l-am inventat eu. Am inventat niște voci. Am dovezi. Când scriu asta e 05 septembrie 2019 ora 00 si 15.
Am uploadat printscreenul cu postarea.

Expozitia e pe 25 octombrie.

Mulțumesc utilizatorului pentru titlu!