Nota asupra Peisajului Preapocaliptic (peisaj in arta contemporana)

Partea 2

Textul de mai jos este o completare a invitatiei la expozitia din octombrie, trebuie coroborat cu aceasta si aduce unele clarificari in ceea ce priveste peisajul preapocaliptic, peisaj in arta contemporana. Aceste clarificari sunt necesare in conditiile in care aparentele de ordin lingvistic si vizual pot fi inselatoare pentru vizitator. Desi face referiri asumate catre diferiti autori, textul nu beneficiaza de o bibliografie.

Prefata

Oricine a calatorit macar o data cu avionul are sa iti povesteasca o intamplare. Va vorbi despre o aterizare brusca, turbulente exagerate sau o pasare care a lovit aripa. Observatia mea e de alta natura: imediat dupa incheierea activitatilor specifice, pilotul – de fiecare data – a comunicat pasagerilor locul si ora aterizarii, ca si cum acestea ar fi echivalente ale aerului respirat si apei care curge la chiuveta. Aeroportul ii va dezvalui pasagerului un peisaj nou. Pilotul este dator sa comunice noile coordonate. Un detaliu care imi reconfirma gandul ca oamenii inteleg existenta in timp si spatiu. E ceva cotidian. Suntem aici, acum.
Peisajul inseamna intelegerea de a fi undeva, la un moment dat. Spatiul si timpul pare ca sunt coordonatele peisajului. In completarea frazei anterioare, adaug ca ar fi nevoie de o constiinta care sa contabilizeze imaginea respectiva. Imaginea o voi numi peisaj.

Momentul cand urc in zvion il gasesc ca o declaratie pe propria raspundere. In cazul nefericit alegerea a fost a mea, asumata, intelegand riscurile. Calatoria – pe langa ceva emotii si un soi de plictiseala, solicita o detasare mentala si fizica. Pe de o parte o detasare fizica de la sol, pe de alta parte o atitudine intima de dezangajare . Toate conexiunile cu si la lumea solului devin nule. Re-valorizez in timpul calatoriei – intr-o atitudine detasata si re-re-valorizez in noul peisaj – intr-o atitudine angajata.

Peisajul reprezinta ceva. Un sistem variabil alcatuit din fel si fel de elemente. Imi vine in minte un anume impresionist care a pictat acelasi peisaj in diferite momente ale zile, avand un timp diferit.

¬Peisajul Preapocaliptic, peisaj in arta contemporana

Majoritatea lucrarilor pe care le voi expune in octombrie au denumirea de “peisaj preapocaliptic”.

Ipoteza
Trebuie spus din capul locului ca lucrarile care vor alcatui expozitia sunt plasmuiri si nu reprezentari ale unor peisaje. “Peisajul preapocaliptic” nu reprezinta un anume peisaj aflat in pragul sfarsitului, nici o lume dezolanta cu o atmosfera tragica – asa cum ar fi tentat sa creada, la o prima impresie, privitorul. Ele nu reprezinta un ceva anume nici la modul general si nici la modul ideal. Sunt doar expresia unei lumi interioare.
“Peisajul preapocaliptic” este singurul care este plasmuit (adica nu este o reprezentare) si are o valoare de adevar (nu reprezinta un ideal – adica indeplineste conditiile date de coordonatele unui peisaj, prin suprimare si nu printr-o maximizare a acestora, cauzand alte perspective).

Demonstratie
Titlul are menirea de a fixa in timp peisajul creat pe panza, confirmand o conditie initiala data de coordonatele generale ale peisajului – aceea de a avea “un timp”.

1. Indeplinirea si suprimarea conditiei “timp”

Apocaliptic ar face referire la un moment final unic pe care nimeni nu ar reusi sa il descrie – o imposibilitate logica. Post-apocaliptic ar marca un moment in afara lumii si implicit in afara gandirii noastre. E de asemenea o imposibilitate. Ceva ce este in afara sistemului de referinta (lumea) nu poate fi imaginat.
Pre-apocaliptic plaseaza respectivul peisaj (pictura) intr-o enclava de timp. Aceasta e marginita de prezent si sfarsit. Ar fi singurul moment netrait de mine care este valid logic si in acelasi timp poate fi plasmuit. Orice alt moment din timp ar fi ori trait de alti oameni (plasat in trecut) ori imposibil – adica in afara gandirii. Referitor la momentul plasat in trecut acesta nu poate fi imaginat integral. Ar exista sansa ca anumite elemente ale peisajului creat pe panza sa coincida cu realitatea petrecuta in acel timp trecut.

Asta l-ar face sa nu mai fie o plasmuire si ar deveni o reprezentare (evident alterata) a unui oarecare peisaj. Pre-apocaliptic are menirea de a stabili un sistem de referinta dat de sfarsit si nu dat de prezent ori trecut. Necunoscand momentul sfarsitului, enclava de timp descrisa mai sus devine una continua. Ea se autogenereaza. Aceasta, impreuna cu acceptiunea unui sfarsit, fac parte din gestul de plasmuire.
Conditia referitoare la timp a fost astfel suprimata din continutul peisajului creat pe panza si trecuta intr-un plan conceptual, marcat de titlu. Este necesar de mentionat ca picturile vizeaza o anume atemporalitate plasmuita (netraita, necunoscuta – dar care poate avea o valoare de adevar – un coresponedent in lumea reala, fara sa il reprezinte).

2. Indeplinirea si suprimarea conditiei “spatiu” concomitent cu exprimarea unei lumi interioare, plasmuite

Pentru a fi un peisaj, picturile expuse ar trebui sa indeplineasca si conditia spatiului. Adica ele ar trebui sa redea un spatiu ori sa il descrie. Totusi ele nu evoca un spatiu anume ci unul plasmuit.

Imi apar in minte, cu o alternanta agasanta, cuvintele unuia dintre numerosii scriitori ai omenirii. Il indeamna pe cel care crede in existenta unui spatiu sa incerce “sa caute partea stanga sau partea dreapta a unui sunet ori sa incerce sa-si inchipuie o mireasma pe dos.” Aceasta fraza neaga existenta unui spatiu real si indica importanta naturii perceptiei.

Spatiul din peisajul preapocaliptic este unul generat de o lume interioara. Ea e bazata pe perceptie. Prin intermediul unor actiuni care tin de limbajul tehnic specific activitatii artistice, este exprimat un discurs intim si plasmuit. Este semn al existentei unei constiinte – aceste actiuni sunt facute cu o atitudine de detasare, adica de re-valorizare, asemanatoare celei din cabina avionului. Atitudinea este folositoare pentru o obiectivitate in interiorul subiectivitatii. Semnul existentei unei constiinte detasate obiective in interiorul subiectivitatii are menirea de a intregi si indeplini conditiile necesare in exprimarea unui peisaj plasmuit si initial, cu valoare de adevar (cea de-a III a conditie necesara).

Concluzie

Calatoria aparent alambicata si solicitanta prin structura interna a peisajului preapocaliptic o forma de peisaj in arta contemporana, are miza de a aduce la cunostinta privitorului ca picturile expuse in octombrie exprima o lume interioara subiectiva si nu reprezinta ceva. In acelasi timp ofera contextul necesar privitorului pentru a re-re-valorizara peisajul pictat, prin detasare si din oricare alte perspective.

peisaj in arta contemporana
schita de peisaj preapocaliptic, peisaj in arta contemporana

O reabilitare a Rozului

Partea 1

O reabilitare a Rozului

Acest text este unul pregătitor pentru organizarea expoziției din 25 octombrie, având o valență fantezistă prin ceea ce încearcă să exprime legat de artă și o valență realistă prin faptul că se constituie într-o invitație către public.

Sfătuiesc cititorul să extragă cu detașare și precizie aspectele care-i vor părea palpabile, adică cele care țin de realitate și să trateze cu scepticism și dezbatere aspectele fanteziste. Într-un anume punct aceste două aspecte se vor imbina.

Orice încercare de a vorbi despre o expozițe de pictură ar trebui să se facă în interiorul unui cerc imaginar care să delimiteze niște termeni anume – specifici picturii, de vastitatea vocabularului. Cu alte cuvinte, pentru a igieniza un discurs despre picturile pe care le voi expune în octombrie, ar trebui să mă rezum la a folosi termeni din interiorul picturii. Acest demers ar fi dificil de înfăptuit – atât pentru mine cât și pentru cititor și vizitator – admit că nu se poate împlini în totalitate. Motiv pentru care avertizez cititorul și vizitatorul că textul este departe de a fi un suport teoretic pentru expoziție și nu ar trebui înțeles așa. Cu toate astea poate fi păstrat în mintea vizitatorului ca reper, ca intenție și în final ca parte a provocării lansate. Textul nu privează expoziția de suportul teoretic necesar.

Într-o primă faza voi descrie incearcarea mea pentru o reabilitare a Rozului. Din această prima etapă decurge invitația lansată către public, în luna octombrie, ziua 25.

Interesul pentru roz a apărut în mintea mea in același timp cu diferitele situații cu care m-am confruntat în practica artistică. Voi numi ROZ-ul, pe mai departe culoare, pentru ușurința redactării și ulterior citirii, deși este un ton de culoare sau chiar nuanță, în unele combinații.

Am sesizat că oamenii au o atitudine cel puțin ciudată față de această culoare. Unii o preferă, alții o resping – nimic mai natural. Cu toate acestea, deși gusturile sunt întotdeauna diferite, există ceva în plus în atitudinea oamenilor în momentul în care resping sau preferă culoarea roz. De multe ori, acest ceva în plus devine un gest fizic, o actiune – fie că iși aplică o palma peste frunte, fie ca bat cu piciorul in masă, fie că inghit în sec.
Am sesizat o urmă de straniu și în momentul în care rozul le este indiferent. E o indiferență cu ceva în plus, e o tăcere suspectă, amenințătoare sau tematoare.

Cred că rozului, dându-i-se prea multe semnificații si ramase impamantenite, i se ia ceea ce-i este propriu.
Mulți spun că ar vrea să trăiască o viață roz. Că o anume situație este sau nu este prea roz. Rozul poate deveni ochelarii unei atitudini despre viață în formulări de tipul: “vezi totul în roz”. Rozul este asociat cu fericirea, cu speranța, cu pacea.
Unii oameni pur și simplu îl evita, asociind rozul cu fericirea și fericirea cu sărăcia cu duhul, iar duhul cu vinul si vinul cu rose-ul si rose-ul cu fericirea – intr-un cerc vicios din care nu există ieșire.
Poate dintr-o teamă de superficialitate sau ridicol, culoarea roz a fost evitată și defăimată în acest caz. Intr-un final este evitata, poate chiar data uitarii.

Pe nedrept, rozul a fost asimilat ca fiind culoarea preferată de femei și respinsă de bărbați. În vremuri trecute, tot pe nedrept, rozul a fost înțeles ca fiind culoarea masculinității, respinsă de femei. Unele asocieri prezintă culoarea roz ca simbol al armoniei sau al compasiunii.
Dintr-o eroare de discernământ mulți bărbați resping culoarea roz, atribuind-o copiilor, în special fetelor.

Rozul a fost încărcat cu o multitudine de semnificații. Alti oameni numesc gustul unor delicatese folosind epitete roz. Rozul are implicatii de natura sexuala, ba fiind folosit cu subinteles in unele expresii, ba avand conotatii legate de orientări. Implicit aceste semnificații au generat prejudecăți. Rozul stârnește râsul, aduce etichetarea, emite un verdict, naște o atitudine predefinită. Tot rozul este cel care îndeamnă către o stare, de multe ori artificial creată. Rozul este asociat constant cu ceva, cu altceva, cu cineva sau cu cumva.

Rozul este ca o pisicuță aruncată din mâna în mâna de-a lungul istoriei și de-a latul hărților. De-a verticala culturii și de-a diagonala existenței. De-a suprafața textelor și de-a adancul imaginilor. Am avertizat cititorul că trebuie să mențină o doză de scepticism – nu ar trebui să dăm naștere unei noi prejudecăți cum că rozul ar fi o pisicuță amețită pe nume Pinky.

Există tratate de pictură în care un număr mare de specialiști au dezbătut și concluzionat ceea ce putem acum numi impresivitatea și expresivitatea unei culori . Sunt de luat în seama testele fizice referitoare la roz, cele chimice și cele psihologice. Acești cercetători au concluzionat la un moment dat că rozul face și drege. Că exprimă și nu exprimă. Că implică și exclude.
Unii spun că rozul este bun, alții că este rău – într-o atitudine etică – alții spun că este frumos sau urît. Sunt și cei care moralizeaza aducând în discuție rozul.

Există prejudecăți în domeniul artei și al picturii cum că rozul nu ar fi o culoare de folosit în lucrări. Ele spun că “rozul e moale”, “rozul nu stă”, “rozul e barbar”, “rozul e parfumat”, “rozul e dulceag” sau ‘rozul e suav’.

Conchid acest periplu cu exclamația: “mai ai să faci un gunoi roz!”

Va invit așadar să încercăm o reabilitare a Rozului.

Vom putea admite că rozul este pur și simplu un ton de roșu, poate o nuanță dacă intră în combinație cu violet, să zicem? Vom admite totuși că este si rămîne al său? Rămâne el ceea ce este? Este adevărat oare că o culoare, oricare ar fi aia, nu este în sine greșită sau corectă, plăcută sau neplăcută, urâtă sau frumoasă – și că totul depinde de contextul în care este utilizată, departe de a cădea în relativism?

Folosesc “noi” pentru că în încercările mele de a folosi rozul în diferite ipostaze, nu voi reuși reabilitarea acestei culori fără a fi privită de cineva – adică va da testul percepției – ochiul oricărui privitor va emite, fără prejudecăți verdictul. Rozul poate fi orice – tocmai pentru că este ceea ce numim o culoare, un ton, o nuanță și se naște în conștiința noastră în urmă unui amplu proces de percepție.