Pictura în serie: de ce o prefer lucrării izolate

Lucrez în serii dintr-un motiv pur de conținut: orice pictură izolată pretinde o închidere pe care cincisprezece ani de experiență în fața pânzei o contrazic constant. Fiecare serie din parcurs — de la lucrările de licență până la cercetarea instinctuală de acum — s-a născut organic din epuizarea celei dinainte. Seria e o consecință firească a cercetării. E singurul loc unde continuitatea unui artist poate fi de fapt văzută.

Marele Alb

Există un personaj în tot ce am pictat vreodată, deși rămâne mereu în afara oricărei compoziții. Îi spun Marele Alb — pânza goală, dinainte de prima tușă, cu toată trimiterea pe care mi-o dă asocierea cu rechinul: vast, imprevizibil, când liniștit, când agitat, și devorator pentru cine îl întâlnește nepregătit. Domeniul artei e o mare, iar Marele Alb e prădătorul ei nevăzut. Fiecare artist se confruntă cu el în fiecare dimineață de atelier, indiferent câte lucrări are deja în spate. Eu, cel puțin, l-am negociat mereu diferit, serie după serie, timp de cincisprezece ani.

Un maestru în adevăratul sens

Am avut norocul unui mentor în adevăratul sens — Marcel Bunea, care m-a îndrumat alături de alte generații de studenți cum a știut el mai bine: vertical, integru, cu deplină rigoare pedagogică. M-a văzut bâjbâind ani buni, căutând ceva ce încă îmi era neclar, și a ales să aștepte. Când în sfârșit a văzut conturul a ceva coerent în ce făceam, mi-a spus, direct și scurt: fă o serie de cinci lucrări ca asta.

Prima lucrare din acea serie a fost achiziționată chiar înainte de a ajunge pe peretele examenului de licență — cumpărată deja de BRD Société Générale București, imediat ce am expus-o. M-a lăsat apoi să lucrez susținut, jumătate de an, cu doar minime corecturi academice. Cerea cinci lucrări. Am făcut douăsprezece. Ultima din serie a fost vândută mai târziu în Statele Unite, ajungând în biroul unui colecționar de pe Broadway Avenue, New York.

Marcel Bunea a murit între timp. De la el am internalizat, deși abia mai târziu mi-am dat seama pe deplin de asta, beneficiul central al lucrului în serie: liniște, canalizare, consecvență.

Cum se naște o serie din alta

Din curiozitatea generată de acea primă serie s-a născut a doua: camere goale, părăsite — o metaforă echivalentă cu tomberoanele care mă preocupaseră până atunci, un pretext pentru a consolida forma, cromatica, compoziția și desenul aplicate în pictură. Lucrările au fost expuse și au adus premii și nominalizări.

Din dezbaterea interiorului acelor camere a apărut nevoia de spațiu nelimitat. Am început să pictez peisaje din ce în ce mai abstractizate, păstrând însă aceleași obsesii de fond: gunoiul, solitudinea, memoria, urma lăsată de om în spațiu — acum devenit peisaj.

Tot atunci am trecut de la compoziții pe dreptunghi armonic — cercetare compozițională academică specifică seriei cu tomberoane — la compoziții pe pătrat, o necesitate de stabilizare a imaginii, dar căutând simultan dinamism și tensiune interioară. Pătratul e recunoscut ca fiind cea mai stabilă și, în același timp, cea mai dificilă formă. Ca suport, mi-a oferit un cadru limitat ca arhitectură, dar infinit ca filosofie pentru cercetare.

PREAPOCALIPTIC și dincolo de academie

Din acea tensiune specifică artei, găsită încă în interiorul reperelor academice — tușă, cromatică, compoziție, desen — s-a născut seria peisajelor PREAPOCALIPTIC.

De aici, căutând să minimizez, și chiar să contest, rolul academic și să maximizez trăirile proprii — printr-o căutare intelectuală, dar controlată — am trecut la o nouă serie: peisajele postindustriale, vizibil mai temperate, mai reținute ca limbaj, dar esențializate. Elementele de la începutul drumului au rămas constante: memoria, urma lăsată de om în spațiu.

În paralel, am contestat calitatea imaginii venită din impactul picturii pe dimensiuni monumentale. Păstrând în continuare scara mare, am ales să lucrez și la o scară de zece ori mai mică — 15×15 cm — cercetând limbajul pictural pur. Din acest format mic s-au dezvoltat ulterior alte serii similare, bazate exclusiv pe cercetarea limbajului plastic — parte din ce numesc astăzi Seeds.

Întoarcerea la Marele Alb

După ce am epuizat, aproape instinctiv, seria peisajelor postindustriale — o denumire folosită, până la urmă, doar ca pretext — s-a născut din pură curiozitate o cercetare nouă, bazată pe trăirea de moment în fața pânzei albe. Marele Alb, rechinul, e prezent și acum, la fel de constant ca în ziua în care Marcel Bunea m-a văzut bâjbâind.

De data aceasta, cercetarea vizează pictura și limbajul dincolo de intelect și rațiune — bazată pe simț, pe instinct, pe a fi una cu pânza prin gest și tușă. O transpunere prin identificare a trăirii în artă. Lucrez acum, în paralel, la această serie instinctuală și la seria de lucrări mici.

De ce recomand lucrul în serie oricărui artist

Dincolo de parcursul personal, cred că lucrul în serie e o practică solidă pentru orice artist aflat la început de drum sau la o răscruce de cercetare. Din cincisprezece ani de experiență în atelier, patru beneficii concrete apar constant:

Claritate. Seria elimină presiunea ca o singură lucrare să care întreaga greutate a unei idei. Fiecare piesă din serie poartă doar o parte a gândului, ceea ce lasă spațiu pentru precizie — poți testa o singură variabilă (culoare, gest, compoziție), păstrând în același timp coerența întregului.

Consecvență. Revenirea zilnică la același teritoriu conceptual construiește un ritm de lucru sustenabil, independent de inspirația de moment. Disciplina seriei — asemenea sfatului primit de la Marcel Bunea: fă cinci — transformă atelierul dintr-un loc al așteptării într-unul al producției constante.

Consistență de limbaj. Seria dezvoltă un vocabular vizual recognoscibil, care se adâncește cu fiecare lucrare nouă. Această consistență devine, cu timpul, semnătura artistului — vizibilă pentru un colecționar, un curator sau un critic care urmărește evoluția în timp, nu un instantaneu izolat.

Cercetare aprofundată. Seria funcționează ca un experiment controlat: păstrezi constante majoritatea parametrilor și variezi unul singur, observând rezultatul lucrare după lucrare. Așa s-a născut, în acest parcurs, trecerea de la dreptunghiul armonic la pătrat, sau de la scara monumentală la formatul de 15×15 cm — fiecare schimbare, testată sistematic, printr-un proces cumulativ, în interiorul unei serii întregi.

Aceste patru beneficii explică, cred, de ce majoritatea artiștilor cu o cercetare susținută în timp — indiferent de mediu sau generație — ajung, mai devreme sau mai târziu, să lucreze în serie.

Ce leagă prima lucrare de ultima

Dacă aș pune alături prima lucrare din seria de licență și cea mai recentă lucrare instinctuală, ar părea, la prima vedere, semnate de doi artiști diferiți. Limbajul vizual s-a schimbat aproape ireconciliabil — de la rigoare academică pe dreptunghi armonic, la gest eliberat de intelect. Și totuși, ceva rămâne identic.

Adversarul e același: Marele Alb rămâne mereu prezent, negociat diferit de fiecare dată. Temele-nucleu au supraviețuit fiecărei schimbări de limbaj: memoria, urma lăsată de om, solitudinea — apar în tomberoane, în camere goale, în peisaj, în postindustrial, constante ca miez. Și metoda rămâne aceeași, chiar dacă rezultatul se transformă radical: fiecare serie s-a născut din epuizarea celei dinainte, într-un singur lanț de cercetare care se reformulează pe sine.

Seria, privită ca întreg, cu toate rupturile ei de limbaj, face vizibilă continuitatea reală a unui artist — acolo unde o singură lucrare arată doar un instantaneu izolat.

Despre artist

Adrian Dică este pictor contemporan român, cu lucrări în colecția BRD Société Générale și expuneri la Royal Academy of Arts din Londra și MoCA Zagreb. Practica sa se concentrează pe seria PREAPOCALIPTIC. Citește mai multe despre parcursul și practica sa.