Bifați că nu sunteți robot

Nu foarte demult, la scara veacurilor, Flaubert căuta obsesiv le mot juste, rescriind fraze și pagini până când forma și fondul deveneau inseparabile. Căuta expresia potrivită încercând, oare, să atingă ce tradiția filosofică numește logos — unitatea dintre sens, adevăr și rostire? Astăzi, modelele de inteligență artificială pot genera texte într-o clipă. Întrebarea a devenit dacă pot produce logos.

Se cuvine să spun, încă din capul locului, că ceea ce urmează sunt gândurile mele de artist vizual, nu o teorie — le scriu din mijlocul practicii, cu prejudecățile mele cu tot.

Spălarea autorității — o definiție

Spălarea autorității (subst.) — procesul prin care metadata sau documentația unui proces creativ intră într-un sistem ca dovadă și iese drept garanție a autenticității, fără ca nimeni să fi răspuns vreodată pentru operă ca experiență trăită. Termenul este propus de pictorul Adrian Dică în acest eseu.

De la operă la contextul care o legitimează

Opera de artă vine tot mai rar singură în fața publicului. Tot timpul este însoțită de un context care (ne) modelează percepția: autoritatea și povestea autorului, procesul de creație, mediul de difuzare, rețelele prin care circulă și comunitățile care o validează. Aici critica își pierde treptat monopolul asupra legitimării. Devine infim ce spune o operă, și prețios cine și de ce vorbește, din ce poziție, prin ce mediu și în fața cărei audiențe.

O chestie asemănătoare se observă deja în relația omului cu inteligența artificială. Cei care folosesc frecvent AI-ul s-au convins că valoarea unui răspuns e dată în primul rând de sursa căreia îi este atribuit. Încrederea se mută de la text la autoritatea care îl produce sau chiar îl garantează. Acest salt al criteriului de validare pare să apropie arta și tehnologia mai mult decât am fi tentați să admitem.

Mărturia, temeiul autorității

Cred că autoritatea operei de artă se întemeiază pe posibilitatea unei mărturii autentice a actului creator. Mărturia dă chip acestei autorități, iar atunci când există, o confirmă. Artistul poate depune mărturie în relație cu propriul act creator; sistemul de inteligență artificială poate descrie procesul de generare, dar nu îl poate asuma ca experiență. Tocmai aici se desparte actul creator de simpla generare.

E adevărat — și mărturia poate fi simulată. Un artist poate minți despre procesul lui la fel de convingător pe cât un sistem poate genera o urmă de proveniență falsă. Diferența stă în faptul că cineva își pune numele pe ce spune și riscă ceva prin asta — reputația, credibilitatea, relația cu cei care îl cred. Mărturia reală ține de riscul asumat, de faptul că vine din partea cuiva care a trăit ce descrie. Totuși mărturia nu exclude minciuna — asta rămâne limita ei, nu garanția.

Flaubert căuta le mot juste fără să aibă nevoie de altcineva care să ateste că el l-a găsit. Mărturia se confunda cu opera însăși. Opera a avut dintotdeauna nevoie de critică, iar critica de o metacritică — un discurs despre discurs. Ceva asemănător se întâmplă acum și în infrastructura tehnologiei: datele au cerut metadate care să le facă găsibile și verificabile; astăzi, sistemele AI și grafurile de cunoaștere fac un gest asemănător operei și autorului ei — citesc țesătura din jurul lui, uită de conținut sau îl plasează într-un plan inferior. De aici se naște nevoia de a ancora afirmația într-o sursă verificabilă și de protocoale care atașează operei o urmă a provenienței (precum C2PA). Tehnologia urmează o cale pe care arta a bătut-o deja, poate cel mai evident de la Duchamp încoace — doar că schimbă etajul la care se joacă miza.

Wittgenstein arată că anumite certitudini funcționează ca balamale ale întregului nostru sistem de convingeri, fără verificare — un fundal pe care îl presupunem, fără test. Citesc mărturia în aceeași cheie: e temeiul pe care se sprijină încrederea noastră comună.

Riscul: spălarea autorității

Dacă orice proces documentat trece drept mărturie, responsabilitatea devine simulabilă. O operă poate intra în circuit fără ca nimeni să fi răspuns vreodată pentru ea ca experiență trăită, și poate ieși din circuit legitimată exclusiv prin aparența ei. Instituția care nu face această distincție riscă să devină un instrument de spălare a autorității — un loc prin care metadata intră ca dovadă și iese drept garanție.

Am o lucrare din 2014 la care mă întorc des cu gândul acesta — dinainte ca avântul actual al inteligenței artificiale să fi devenit subiect comun. Un cap al lui Iisus cu coroană de spini din sârmă și două mâini, turnate în rășină translucidă, expuse atunci la AnnArt Gallery, București, în expoziția Metha-Lan. Voiam să zic, încă de atunci, că arta se rotunjește tot prin mărturie, așa cum credința cere mărturisirea ca act împlinitor. Nimic din ce pot spune despre acea lucrare nu se poate verifica din exterior — există doar cuvântul meu, și faptul că îmi asum acum, public, ce am făcut atunci.

O completare, din atelier

Ceea ce n-am spus în varianta publicată inițial, dar cred că merită adăugat aici: practica mea de zi cu zi funcționează ca un fel de laborator continuu al acestei probleme. Seria PREAPOCALIPTIC nu a pornit dintr-un concept pe care să-l fi verificat cineva înainte — a pornit din decizii luate în fața pânzei, unele reversibile, altele nu, pe care astăzi le pot povesti pentru că le-am trăit, nu pentru că le-am documentat. La fel, seria Seeds — cele peste 70 de lucrări de format mic, gândite ca un teren de încercare — există și pentru mine ca o arhivă de mărturii, nu doar de rezultate. Fiecare piesă mică e o decizie pe care o pot explica retroactiv, cu riscul asumat de a greși în explicație, exact cum descriu în text.

Studio Sessions, sesiunile deschise publicului la Doamnei 5, funcționează, cred, ca o formă practică a aceleiași idei: nu ofer doar acces la un obiect finit, ci la actul în desfășurare, cu mine de față, răspunzând direct pentru alegerile pe care le fac. E genul de mărturie pe care niciun protocol de proveniență nu o poate înlocui, pentru că nu documentează un proces — îl trăiește împreună cu cel care privește.

Cine răspunde pentru ce face

Am pornit de la logos — unitatea dintre sens, adevăr și rostire pe care o căuta Flaubert. Ajung, pe alt drum, la o miză mai modestă, dar mai utilă ca oricând: cine răspunde pentru ce face.

Rămâne, în consecință, un singur gest de făcut: acela de a-ți asuma răspunderea pentru ce afirmi. Doar unele urme sunt mărturie, așa cum doar unele semnături rămân promisiuni ținute. Să răspunzi pentru o operă înseamnă, cred, ceva simplu și verificabil: să poți fi întrebat direct despre ea, despre alegerile din spatele ei, și să nu te ascunzi în spatele procesului sau al documentației. Poate că asta este, până la urmă, singura măsură a autorității unei opere: dacă mai există cineva dispus să răspundă pentru ea, ca pentru un lucru trăit.

O variantă a acestui eseu a apărut inițial pe LiterNet.ro, 06.08.2026.

Citește și

• Ce au în comun încrederea într-un răspuns AI și autoritatea unei opere de artă
• Boema nu moare niciodată, doar se autoconservă

Despre artist

Adrian Dică este pictor român. A expus la Royal Academy of Arts Summer Exhibition, Londra (2024, lucrare vândută), a primit Premiul I la Bienala Internațională de Pictură Chișinău (2021) și are lucrări în colecția BRD Société Générale. Mai multe pe pagina Despre și pe profilul Wikidata.