Despre desen

Dacă ar există aberanta ipostaza în care viața noastră ar accepta variante paralele și simultane, mi-ar plăcea ca în cea paralelă să desenez din prima zi până în ultima. Adevărul este că nu cred că există astfel chestii. Am zis asa pentru că niciodată nu am reușit să desenez pe cât mi-aș fi dorit și doar așa aș fi putut exprima în cuvinte regretul.


M-am bucurat teribil să am ocazia să expun câteva desene la ultima expoziție de la Căminul Artei, la sfârșit de mai și m-a bucurat să găsesc acolo și alți oameni care desenează. Cred că desenul e treaba serioasă, mai nou subestimat. Despre desen pot spune multe.

Am proasta idee, din când în când să reduc unele cazuri la situatii închipuit-primordiale. Așa că mă gândesc cum s-a produs primul desen și ajung la cunoscuta dilema. Dacă omul peșterilor, în exprimarea gândurilor, comunicare etc – întâi a desenat și apoi a făcut o onomatopee sau a făcut prima dată onomatopeea după care a scrijelit cu bambusu pe zid. E imposibil de zis. Eu cred că a făcut onomatopeea. Până la urmă contează mai puțîn, important e că in discuția despre desen, avem Seurat, Goya, van Gogh, Durer, Michelangelo, DaVinci, Picasso, Egon Schiele, schita, crochiul, semnul grafic, litera, hieroglifele și tot așa. (am enumerat cațiva favoriți)


Când mi-am impus să fac niște desene, după o lungă pauză, m-am trezit cu stângăcia lângă mine, bașca cu kitchul. Destul de surprins am fost să simt kitchul lângă lucrul meu. Mărturisesc că am complexul kitchului, așa cum are englezul frica penibilului. Nu detaliez despre kitch, să zicem sumar că e ceva-ul unde nu ar trebui să fie. Precum colanele dorice în apartamentele urbane. Se poate merge mai departe cu exemplele trase din axiomă.

În pictură e altfel cu complexul kitchului, salvarea e via autenticitate. Desenul însă e mai complicat din punctul ăsta de vedere, e foarte puțin loc de improvizație și doar maeștrii maeștrilor pot improviza.

Cred că desenul tre să fie riguros în general, așa cum desenează sculptorii, e favoritul meu.
Ca să desenez cât de cât în tandem cu ce doresc să exprim tre să muncesc foarte mult, să existe o perioada de tatonare, de decantare. Luni, poate chiar ani – pentru excelență. Din păcate nu am acest timp. Nu e un alibi, e un regret.

A comuta dinspre pictură spre desen și dinspre desen spre pictură este pentru mine, o operațiune destul de greu de gestionat. Am văzut că unii artiști reușesc asta, păstrand nivelul. Nu-i numesc pentru că știu ca nu au nevoie și le este suficient să știe ei că pot face asta. Respect față de priceperea și experiența lor.

desen